Cel Mai Mare Rau pentru Om

Suntem creati de Dumnezeu, si numai în El vom gasi apogeul fericirii dupa care inima noastra tânjeste în mod constant. Nimic altceva decât doar Dumnezeu poate sa ne faca sufletele fericite. Da-i omului orice ar dori el, sa se bucure de aceasta pentru o perioada de timp, dupa care va deveni indiferent, pentru ca el o sa simta ca altceva, mult mai superior, îi lipseste. Nu este oare la fel si copilul care se bucura de fiecare jucarie noua, pâna când i se face foame? Apoi el abandoneaza jucaria si cauta mâncare. O anumita foamete interioara, nesatisfacuta, pentru adevarul, bucuria si linistea în Sf. Duh (cf. Romani 14:17) tortureaza sufletele noastre si nu ne slabeste chiar si în cele mai grozave placeri ale vietii si în cele mai invidiate realizari lumesti.

Aceasta foamete binecuvântata este foamea pentru Dumnezeu. Fericitul Augustin cu dreptate a spus în Marturisirile lui în fata lui Dumnezeu: ''Tu ne-ai facut pentru Tine, si inima noastra este nelinistita pâna când nu se odihneste în Tine.''

Singurul care poate sa ne faca sufletele fericite este Dumnezeu. Si daca Dumnezeu este fericirea noastra perfecta, atunci, în mod clar ceea ce ne împiedica drumul spre Dumnezeu, trebuie sa fie cel mai mare rau pentru noi. Acest rau este pacatul. Unii considera bolile ca fiind cel mai mare rau, altii saracia sau chiar moartea. Dar nici boala, nici saracia, nici moartea, si nici un alt dezastru lumesc nu poate sa fie un rau atât de mare cât este pacatul. Aceste dezastre lumesti nu ne separa de Dumnezeu daca noi Il cautam cu sinceritate, ci dimpotriva ne aduce mai aproape de El.

Sfintii Apostoli au fost, ei însusi, saraci dar au îmbogatit pe multi (cf. II Corinteni 6:10). In ciuda saraciei lor, ei erau bogati pentru ca ei posedau darul minunat al lui Dumnezeu - harul ceresc care chiar în viata aceasta i-a facut fericiti la modul absolut. Poate saracia sa fie un rau mare pentru cei care au gasit visteria vietii eterne?

Boala nu este cel mai mare rau pentru om, pentruca o boala a trupului suferita cu umilinta, credinta si rabdare poate sa vindece sufletul bolnav de pacat si sa-l aduca mai aproape de Dumnezeu - cel mai mare bun pentru om.

Nici moartea nu este înspaimântatoare pentru credinciosi, pentruca prin ea, ca printr'o use, ei merg la iubitul si iubitorul Dumnezeu Care a pregatit pentru cei ce-L iubesc pe El, ceea ce ochiul nu a vazut, nici urechea nu a auzit si nici nu a intrat înca în inima omului. (cf. I. Cor. 2:9).

Dar pacatul este cea mai vicioasa saracie a inimii - saracie care blocheaza visteria harului. Pacatul este o boala mortala a sufletului, o boala care ne lipseste pe noi atât de bucuria lumii cât si de bucuria cerului. Pacatul este cea mai teribila si lamentabila moarte spirituala, care ne separa, etern, de bucuria locuitorilor ceresti ai paradisului si ne îngroapa în întunericul iadului.

El distruge atât trupul cât si sufletul. Face amândoua, viata aceasta si viata eterna, amare. Cauzeaza discordie în familie, certuri între vecini si neîntelegeri între rude. Atâta focul rautatilor dintre oameni. Face sufletul mândru si rautacios. Otraveste inimile cu învidie. Scoate afara simtirile din piepturi si invita pe demoni sa se aseze în ele. Ne separa de Dumnezeu. Stinge orice este luminos în inimile noastre. Ne învata sa mintim, sa fim pofticiosi, sa fim egoisti si lacomi. Ne face sa vorbim de rau si sa judecam pe aproapele nostru. Ne incita mâinile noastre la furt. Ne umple cu ciuda si mânie. Ne sopteste ca cautam razbunare. El comite toate înselaciunile, minciuna si crimele. Cauzeaza toate bolile, suferintele, nedreptatile, violenta, varsarea de sânge si razboiul.

Te-ai întrebat vreodata de ce este greu sa traim? De ce nu putem sa ne suportam unul pe altul? Raspunsul este acesta: din cauza ca pacatul a otravit atmosfera vietii.

Precum bolile trupului pot fi externe (vizibile) si interne (invizibile), la fel si pacatele, ca boli ale sufletului, pot fi vizibile sau invizibile. Deseori ne consolam pe noi însine cu faptul ca putem ascunde ranile pacatoase ale sufletului de la ochii celor din jurul nostru. Noi trecem drept buni si respectabili în ochii lor. Dar nu putem sa ascundem nimic de la Dumnezeu. Ochii Lui sunt mai puternici decât razele soarelui si patrund peste tot locul. Daca am putea vedea conditia spirituala ascunsa a fiecaruia dintre noi sau a întregii omeniri, asa precum Dumnezeu o vede, am fi îngroziti!

Pacatul este un rau infinit pentru ca este o insulta adusa unui Dumnezeu infinit. Domnul ne-a poruncit sa nu pacatuim. Dar noi pacatuim, si astfel, insultam maretia infinita a Creatorului.

Cuvântul lui Dumnezeu zice: pacatul este violarea legii (I Ioan 3:4). Aceasta înseamna ca pacatul este violarea legii lui Dumnezeu. Fiecare violare a legii, fie civila sau naturala, aduce pedeapsa. Pacatul ca o calcare a celei mai înalte legi - vointa lui Dumnezeu, - aduce cele mai grele pedepse. Aceste pedepse pot fi temporare sau eterne. Cele temporare sunt trimise de Dumnezeu ca sa ne aduca la cunostinta si la corectare. Daca ne caim si ne împacam cu Dumnezeu, ne vom salva de pedepsele eterne. Dar daca ramânem cu amaraciune în pacatele noastre, daca nu voim sa ne pocaim de ele, daca persistam în rebeliunea noastra împotriva lui Dumnezeu, El ne va lasa sa mergem în drumul nostru.

Rezultatul ultim al pacatului este separatia de Dumnezeu. Si deoarece Dumnezeu este fericirea inimii omului, separatia de Dumnezeu este deprivarea de aceasta fericire.

Daca pacatul este un astfel de rau, de ce toti comitem pacatul cu atâta usurinta, fara sa ne facem vreo grije? Cum de am ajuns la punctul de a ne împrieteni cu pacatul atât de intim, sau ne-am obisnuit cu el la un grad atât de mare, ca toti pur si simplu gândim caEpacatul nu se poate evita în viata?

Pietrificati, moraliceste plafonati, am devenit indiferenti fata de chemarea propriei noastre constiinte si fara de grije fata de mântuirea noastra ... Stiu, aceasta indiferenta a ajuns la punctul la care noi subestimam dimensiunea propriei noastre rautati. Noi credem ca nu facem nimic foarte rau când pacatuim.

Daca într'o balanta am pune într'unul din talere pacatele noastre iar în celalalt - sfintenia tuturor spiritelor luminoase din cer si a tuturor oamenilor drepti care au trait pe pamânt, atunci toata sfintenia din cer si pamânt nu ar putea sa ridice talerul pacatoseniei umane. Numai puterea lui Dumnezeu poate s'o ridice.

De aceea Dumnezeu si-a trimis pe Fiul Sau cel Unul Nascut, care sa ne mântuiasca din pacatul omenesc, cu sacrificiul lui pe Golgota. De atunci, toate pacatele oamenilor din toate timpurile pot fi iertate daca pocainta pentru ele este oferita. De atunci, nu exista pacat care sa cântareasca mai mult decât mila lui Dumnezeu. ''Pentru ca Dumnezeu asa a iubit lumea, ca El si-a dat Propriul Lui Fiu ca oricine crede în El sa nu piara, ci ca sa aiba viata vesnica (Ioan 3:16). Iata Mielul lui Dumnezeu care ia pacatele lumii (Ioan 1:29).

Exista o salvare pentru noi! Iisus Hristos, Care a carat pe umerii Lui pacatele lumii si Care a platit datoria noastra lui Dumnezeu cu moartea Lui pe cruce, poate sa ia pe umerii Lui la fel si pacatele noastre. Sf. Andrei Criteanu se roaga în numele nostru care am pacatuit în fata lui Dumnezeu: ''Ia greutatea mare a pacatelor mele de la mine si-mi da lacrimi de pocainta''!

Noi trebuie sa varsam lacrimi de pocainta, pentru ca sunt numai doua feluri de ape care pot sa spele murdaria pacatului: apa botezului si lacrimile pocaintei. Si mai mult, precum Sf. Ioan Scararul afirma: ''Mai mare decât botezul însusi este fântâna lacrimilor dupa botez, chiar daca este oarecum nedrept sa spui asa. Pentruca botezul este spalarea diavolilor care erau în noi înainte, dar pacatele comise dupa botez sunt spalate doar prin lacrimi. Cum botezul l'am primit ca sugaci, noi toti l-am defaimat, dar ne curatim din nou cu lacrimi. Si daca Dumnezeu în dragostea Lui pentru lume nu ne-ar fi dat lacrimi, cei ce se vor mântui ar fi putini într'adevar si greu de gasit.''

Arhimandritul Serafim